Latest Entries »

M-am pierdut

    De la 3 beri dispare sentimentul ăla ciudat de acorporalitate în care mă uit prin ochiul minţii şi văd cât de prost mă încadrez între multitudinea de zâmbete colorate natural, iar nu denaturat colorate de către vaporii de alcool cum este al meu. E deja a 10-a ţigară, pe lângă celelalte cantităţi de nicotină absorbite din aerul devenit şi el intoxicant de intoxicat. Şi mai am încă de fumat, deşi simt gâtul cum mi se încordează spasmodic, împotrivindu-se dorinţei instinctuale de conservare socială. Fumez şi beau ca să mă simt bine, ca şi când aş aparţine, ori pentru a-mi certifica pentru a nu ştiu câta oară că de fapt nu am ce căuta între rânjete senine şi meschine. Dar de fapt eu sunt cea meschină până la urmă; cu ce drept mă împotrivesc echilibrului natural, încercând a face haz de necaz prin glume porcoase şi nesimţite? Cu ce drept atentez la echilibrul mental al altuia când eu însămi atentez la al meu, dar şi permit altora să se îndeletnicească cu aceeaşi menire? Presupun că era retorică întrebarea.
   
 Dar divaghez. Stăm într-o dugheană de bar, genul de local în care bărbaţii trecuţi de o anumită vârstă vin la ora 3 după-amiaza să se îmbete şi să se înjure unii pe alţii, în timp ce discută meciul transmis pe ecranul lcd lung cât jumătate din bar. Probabil singurul gen de local în care chiar îmi găsesc întrucâtva locul. Dar după o anumită oră, "calitatea" clienţilor se schimbă, iar acest fapt necesită din partea-mi un tratament administrat rapid –precum ai rupe plasturele de pe o rană fecundă– de etanol extras din dracu' ştie ce grâne şi cancer pe băţ. Dar poate că îmi înfăţişez condiţia drept una superioară când de fapt scopul ar fi să mă denigrez. Sunt o curvă. Acum putem continua.
   
 Presupun că sunt fericită în acele clipe, înconjurată de zumzet, de larmă, de clinchetul sticlelor asupra cărora acţionează principiul al III-lea al mecanicii –puţin pedantism nu strică– şi de sunetul aproape imperceptibil de mare.. Acea clipă când ţigara este secată printr-o inspiraţie adâncă, iar aerul se strecoară nebunatic prin colţurile buzelor, pătând cerul gurii şi dându-i ţigării un gust atât de înecăcios. Acea clipă, acel sunet.. sună a mare, a valuri, a stânci şi a vânt sărat. Şi sunt fericită pentru că mintea mea este incapabilă de a-mi mai rula toate scenariile imposibile pe care mi le derulează în restul zilei precum un proiector stricat. Dar în acelaşi timp simt o anumită stare de acorporalitate, precum menţionam anterior. Printre zâmbete, râsete, priviri şirete retrase precum un iepure speriat de propria-i umbră mi se perindă prin încăpere. 
  
 Masa noatră este mereu una plină până la refuz, precum şi burta mea de alcool, iar aerul din încăpere de fum. Masa noastră e jegoasă, udă, zgomotoasă şi zglobie. Dar masa 'ceea din colţ e calmă, senină şi mă fascinează. De la ei nu răsună mierle călcate pe coadă, ori giboni în perioada de împerechere.. ci cântec de sirenă molfăit sub un cor de bărbaţi. Iar sirena-mi completează sunetul mării din gură şi îmi atrage privirea. Dar nu îi pot privi chipul. Stă aplecată deasupra mesei, impozant întoarsă cu spatele la mine, într-un sictir şi-o delăsare corporală care ar îndemna-o pe mamaia să-i tragă o mătură pe spate şi să-i spună "stai domle' drept că nu te-ai născut la cârciumă ca tac'tu-mare!". Are părul carmin, năclăit de smoală, neîngrijit. Îmi imaginez că are frunze uscate prin el şi lăcrămioare în sân. Cred că miroase a viorele.. Se lasă condusă în firul gândirii al dirijorului cu părul de cărbune şi buzele de cireşi viermănoase. Îi place să facă pe proasta, e sirenă cu şcoală. Maestrul bea, ca şi când şi-ar vedea simfonia în pahar. Din păcate părul îi e de un şaten fad, iar buzele violete. Dar eu îl văd un "alb ca zăpada", căci îmi aminteşte de.. De cine-mi aminteşte?"Auzi, Dan?""Uh?""Cu cine seamănă tipu' ăla din colţ? Cu geaca gri?""Nu ştiu mă. Bă Andrei. Mă, ţii minte ce-ţi ziceam de.."
   
 Nici nu s-a uitat. Probabil mi se pare. În faţa lor se desluşesc două capete de bărbaţi, mascate de fum, de şepci, de ochelari, ca şi când şi-ar ascunde ridurile. Discută aranjamentul cu maestrul, aruncând priviri fugare sirenei ce le ţine isonul, mută. Ea e artista, soprana, elementul crucial şi totuşi stă docilă, răsfrântă precum o vită obosită peste berea răsuflată de o oră. Şi nu dansează, nu-mi dansează. Nu îşi lasă părul să-i alunece leneş pe un umăr, dezvelindu-i gâtul, nu îşi plimbă falangele prin aer atunci când fumează, schiţând traseul fumului.. Şi nu îşi arcuieşte spatele, ca într-o încordare spasmodică şi organică –precum un orgasm imperceptibil– atunci când maestrul îi atinge şira spinării. Ci stă şi tace într-o lentoare ce mă înebuneşte. 
   
 Aş vrea să-i sărute gâtul maestrului, să fie şocat de atenţia primită, precum şi de gestul inadecvat. Aş vrea să fie furios, să se răstească, instaurând liniştea în localul acesta infect, în care ar trona doar ecoul vocii lui baritonale, rămas suspendat în aerul gros. Poate că astfel sirena şi-ar lăsa trupul să valseze pe scaun, lăsându-mă să-i privesc chipul. Dar ea stă mută, lividă precum un cadavru. Iar marea parcă nu vrea să o poarte mai departe.
 
 Maestrul îşi toarnă în continuare simfonia în pahar, gesturile-i devenind mai vivace, mai acute în trasarea destinului sunetelor. Oare cum îi sună râsul? Ar trebui să fie grav, izvorând din burtă, puţin înfundat, dar plăcut, precum copilul acela inocent şi tocilar cu rame pătrate din liceu. Ar trebui să vibreze scaunul sub acel cântec.. Dar râsul îi e ascuţit, senin, puhav şi gol. Ar fi trebuit să fie altcineva maestrul şi poate altă sirenă. De mi-aş da seama cu cine seamănă.. El trebuie să miroasă a flori uscate, părul ei a frunze moarte, sânul a lăcrămioare, mâna a viorele şi buza a zambile, precum buzele maestrului, iar gura a cafea şi ţigări...
 
 Într-o clipire i-am scăpat printre degete. Concertul a luat sfârşit, iar eu nu i-am văzut chipul sirenei.."Dan, ştii mă cine era la masa din colţ? Îmi părea cunoscut tipul cu geaca gri.. Ce te uiţi aşa la mine?""Las-o mai moale cu berea. Chem un taxi?""Ce-ai mă? Asta e a treia doar. Lasă că mă duc la barman.""Te faci de râs, treaba ta.""Alex, ştii cumva cine a stat la masa din colţ până acum? Era un tip cu geacă gri, lângă o roşcată. Mi se părea tare cunoscut, ştii cum îl cheamă?""Mă, parcă nu faci mişto. Te-au pus derbedeii ăia să faci caterincă toma' când e ziua mea? Pana mea, la masa aia nu a stat nimenea de ieri, că a vomitat o proastă acolo şi a rămas mirosu' chiar şi la cât am frecat podeaua..""Cum nu a stat nimeni? Dar tipul..""Cum arăta?"".. Nu ştiu.. Nu i-am văzut chipul, dar semăna cu ..""Tu iar ai fumat cu Radu, aşa-i?"
   
 Zâmbesc strâmb şi plec. Alex a înţeles ce a vrut. Dar acum ştiu cu cine semăna maestrul.. şi ştiu de ce sirena era defectă. Piesa trebuie repusă în scenă cu alţi actori. 
 
 Ştiu cine ar trebui să fie maestrul, ştiu.. Dar o piesă perfectă nu va fi niciodată atât de frumoasă pe cât este posibilitatea perfecţiunii. 

 Voiam să spun că m-am pierdut printre actori.. dar.. M-am pierdut.

 

 

Elogiu mie

Live in serenity by Ancuţa Ion

O văd în translucenţa formelor corpului ei.

E graţioasă ca o muză, s-a rătăcit printre femei.

Din absolutul dens şi-albastru, ea este o rază mutantă,

Cu gingăşie de fecioară şi voluptate de amantă.

Are ochi mici de chinezoaică, are un charm oriental,

Orice bărbat întreg la minte ar pune-o pe un piedestal

Căci are buze –două roze şi limba iute, de piper,

Privirea ei pe toţi îmbată ca o batistă cu eter.

Creierul ei –o cetate în care intră cei aleşi

Iar pielea ei albă emană miresme de flori de cireş.

Îi curge etanol prin vene şi-n coronare –nebunie

Ea se hrăneşte cu himere, are-n colon filosofie.

Şi Buddha-ar vrea-o de nevastă, căci e senină ca uitarea

În chipul ei de porţelan se oglindeşte contemplarea

Pe când văpăi mocnesc perpetuu ca-n infern în sufletul său;

Ea e un rău ce-ţi face bine şi-un bine ce îţi face rău.

Ai vrea să o cuprinzi cu mintea, s-o pipăi şi să urli : ,,Este!”

Însă fără ca să-ţi dai seama, dispare-n cetele celeste

Un nor de praf alb lasă-n urma-i ca o fantasmă opalină

Fără să ştii dacă-i cenuşa-i sau pulbere de cocaină.

Dar o s-o guşti, cum din Zaraza gustat-a Cristian Vasile

Şi o să spui apoi ,,Adio!” unei realităţi ostile.

Te vei fi contopit cu munţii, te vei fi contopit cu Ea,

Uitându-ţi într-o dimineaţă viaţa-ntr-o ceaşcă de cafea.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.